Sofiștii majori erau celebrități considerabile și erau activi în afacerile publice. Protagora surprinde entuziasmul pe care l-au generat la sosirea într-un oraș, clientela cosmopolită care i-a însoțit și asociațiile lor cu cei bogați și puternici. Unii au câștigat o mulțime de bani; Hippias se laudă (GreaterHippias 282e) de a face, într-o singură vizită în Sicilia, mai mult de o sută cincizeci de mine, adică cincisprezece mii de drahme, ceva în regiunea salariilor de treizeci de ani pentru un meșter priceput, iar Socrate spune (Meno 91d) că Protagoras a câștigat mai mult de zece sculptori, inclusiv celebrul Phidias. Protagoras a elaborat codul de lege pentru înființarea coloniei ateniene din Thurii în 444/3 (Diogenes Laertius IX.50), iar Gorgias, Hippias, Prodicus și, eventual, și Thrasymachus au acționat ca reprezentanți diplomatici ai orașelor lor respective. Dar bogăția și statutul lor de celebritate trebuie să fie stabilite împotriva reacției negative pe care au stârnit-o în privințele conservatoare, de ex. Anytus din Meno 89e-94e, care i-a văzut (într-o măsură considerabilă nedrept, după cum am văzut) ca subversivi ai moralei și religiei și o influență proastă asupra tinerilor. Potrivit lui Platon din Apology, acesta a fost acel climat de opinie, exprimat în mod izbitor în Nori de Aristofan, care a condus în cele din urmă la condamnarea lui Socrate pe motive de nereligiune și corupția tinerilor. În consecință, reabilitarea lui Socrate îl face să-l contrasteze pe filozoful autentic cu teofiștii, pe care îi descrie predominant ca șarlatani. Acest portret ostil a fost fundamentul istoric al concepției sofistilor, un șmecher argumentativ necinstit, o concepție care rămâne sensul primar al cuvântului în uzul modern, dar care distorsionează considerabil ceea ce poate fi recuperat din realitatea istorică.