Tabula rasa (Română)

Tabula rasa, (latină: „tabletă răzuită” – adică, „ardezie curată”) în epistemologie (teoria cunoașterii) și psihologie, o presupusă condiție care empiriciștii au atribuit minții umane înainte ca ideile să fie imprimate asupra ei prin reacția simțurilor la lumea exterioară a obiectelor.

Compararea minții cu o tablă de scriere goală are loc în De anima (Aristotel). secolul î.e.n.; Despre suflet), și stoicii, precum și peripateticii (elevii de la liceu, școala fondată de Aristotel) au susținut ulterior o stare originală de golime mentală. Atât aristotelienii, cât și stoicii, au subliniat însă acele facultăți ale minții sau ale sufletului care, fiind doar potențiale sau inactive înainte de a primi idei din simțuri, răspund ideilor printr-un proces intelectual și le transformă în cunoaștere.

Un accent nou și revoluționar asupra tabulei rasa a avut loc la sfârșitul secolului al XVII-lea, când empiricul englez John Locke, în An Essay Concerning Human Understanding (1689), a susținut asemănarea inițială a minții cu „hârtia albă, lipsită de toate personaje ”, cu„ toate materialele rațiunii și cunoașterii ”derivate din experiență. Cu toate acestea, Locke nu credea că mintea este literalmente goală sau goală înainte de experiență și aproape niciun alt empirist nu a luat o astfel de poziție extremă. Locke însuși a recunoscut o putere înnăscută de „reflecție” (conștientizarea propriilor idei, senzații, emoții și așa mai departe) ca un mijloc de exploatare a materialelor date de experiență, precum și un tărâm limitat al cunoașterii a priori (neexperiențiale), care cu toate acestea, el a considerat-o ca „fleac” și, în esență, lipsită de conținut (de exemplu, „sufletul este suflet” și „fiecare om este un animal”). Empiristul scoțian David Hume din secolul al XVIII-lea a avut opinii similare. Noțiuni calificate corespunzător ale tabulei rasa au rămas influente în filosofia britanică și ulterior anglo-americană (analitică) până la mijlocul secolului al XX-lea.