„Soluția finală” Originea „soluției finale”, planul nazist de exterminare a poporului evreu, rămâne incertă. Ceea ce este clar este că genocidul evreilor a fost punctul culminant al unui deceniu de politică nazistă, sub conducerea lui Adolf Hitler. „Soluția finală” a fost implementată în etape. După ridicarea la putere a Partidului nazist, rasismul impus de stat a dus la legislație anti-evreiască, boicotări, „arianizare” și, în cele din urmă, pogromul „Noaptea sticlei sparte”, toate acestea având ca scop îndepărtarea evreilor din societatea germană. După începutul celui de-al doilea război mondial, politica antievreiască a evoluat într-un plan cuprinzător de concentrare și, în cele din urmă, de anihilare a evreilor europeni.
Naziștii au stabilit ghetouri în Polonia ocupată. Evreii polonezi și vest europeni au fost deportați în aceste ghetouri. În timpul invaziei germane a Uniunii Sovietice din 1941, echipele mobile de ucidere (Einsatzgruppen) au început să omoare întregi comunități evreiești. Metodele utilizate, în principal tirurile sau camionetele cu gaz, au fost în curând considerate ineficiente și ca o povară psihologică pentru ucigași.
După Conferința de la Wannsee din ianuarie 1942, naziștii au început deportarea sistematică a evreilor din toate colțurile țării. Europa către șase lagăre de exterminare stabilite pe fostul teritoriu polonez – Chelmno, Belzec, Sobibor, Treblinka, Auschwitz-Birkenau și Majdanek. Taberele de exterminare erau centre de ucidere concepute pentru a efectua genocid. Aproximativ trei milioane de evrei au fost gazizați în lagărele de exterminare.
În ansamblul său, „Soluția finală” consta în gazări, împușcături, acte de teroare aleatorii, boli și înfometare care au reprezentat moartea a aproximativ șase milioane Evrei – două treimi din evreimea europeană.
Date cheie
22 iunie 1941
Echipe de ucidere însoțesc invazia germană a Uniunii Sovietice
Echipe de ucidere mobile germane, numite unitățile speciale de serviciu (Einsatzgruppen), sunt însărcinate să ucidă evrei în timpul invaziei Uniunii Sovietice. Aceste echipe urmează armata germană pe măsură ce avansează adânc pe teritoriul sovietic și efectuează operațiuni de crimă în masă. La început, echipele de ucidere mobile împușcă în primul rând pe evrei. Curând, oriunde merg echipele mobile de ucidere, îi împușcă pe toți bărbații, femeile și copiii evrei, indiferent de vârstă sau sex. Până în primăvara anului 1943, echipele mobile de ucidere vor fi ucis peste un milion de evrei și zeci de mii de partizani, romi (țigani) și oficiali politici sovietici.
8 decembrie 1941
Primul centrul de ucidere începe să funcționeze
Centrul de ucidere Chelmno începe să funcționeze. Mai târziu, naziștii stabilesc alte cinci astfel de tabere: Belzec, Sobibor, Treblinka, Auschwitz-Birkenau (parte a complexului Auschwitz) și Majdanek. Victimele de la Chelmno sunt ucise în camionete cu gaz (camioane închise ermetic, cu evacuarea motorului deviată în compartimentele interioare). Taberele Belzec, Sobibor și Treblinka folosesc gaz monoxid de carbon generat de motoarele staționare atașate camerelor de gaz. Auschwitz-Birkenau, cel mai mare dintre centrele de ucidere, are patru camere mari de gaz care folosesc Zyklon B (cianură de hidrogen cristalină) ca agent de ucidere. Camerele de gaz de la Majdanek folosesc atât monoxid de carbon, cât și Zyklon B. Milioane de evrei sunt uciși în camerele de gaz din centrele de ucidere ca parte a „Soluției finale”.
20 ianuarie 1942
Wannsee Conferința și „soluția finală”
Conferința de la Wannsee, o întâlnire între SS (garda de elită a statului nazist) și agențiile guvernamentale germane, se deschide la Berlin. Ei discută și coordonează implementarea „Soluției finale”, care este deja în curs. La Wannsee, SS estimează că „soluția finală” va implica 11 milioane de evrei europeni, inclusiv cei din țări neocupate precum Irlanda, Suedia, Turcia și Marea Britanie. Între toamna anului 1941 și toamna anului 1944, căile ferate germane transportă milioane de oameni la moarte în centrele de ucidere din Polonia ocupată.