Cu toate acestea, în sfertul de secol după această controversă, liderii din administrațiile americane succesive au adoptat în esență această viziune – în ciuda diferențelor de strategie, politică, temperament, stil, retorică, tactică , sau promisiuni de campanie. Prin forță, diplomație, măsuri restrictive sau o combinație a acestora, au lucrat pentru a împiedica replicarea colecțiilor imaginabile de provocatori regionali, necinstiți, autoritari și nestatali – să nu spunem nimic despre puterile revizioniste, potențial mari, precum Rusia sau China amenințarea totalitară extraordinară a epocii bipolare trecute. Liderii americani au amenințări mai mult sau mai puțin definite ca provocări pentru poziția lor preferată pentru Statele Unite, această poziție preferată fiind dominarea americană într-o anumită ordine. În același timp, au declanșat declinul SUA – relativ sau absolut – sau decăderea ordinului ca fiind periculoasă. Construind „o nouă ordine mondială”, împingând „extinderea democratică”, căutând „extinderea” alianței tratatelor, conducând dezvoltarea unei piețe mondiale și vorbind despre „națiunea indispensabilă”, liderii care îmbrățișează această viziune s-au angajat în cel puțin șase militare semnificative campanii din anii 1990: Somalia, Haiti, Bosnia, Kosovo și Irak (de două ori). Sub administrația Bush la mijlocul anilor 2000, liderii americani și-au pus ochii pe o „axă a răului”, au forjat „coaliții de voință” și au susținut revoluțiile în locuri pe care alte puteri le vedeau – pe bună dreptate, pe nedrept – drept curțile lor. După aceea, chiar și în timp ce „conducea din spate” și „pivota” sub conducerea democratică a lui Barack Obama, SUA au intervenit în Libia și au adunat împreună o „coaliție pentru a contracara” statul islamic auto-denumit din Irak și Siria. state sau societăți, și niciunul dintre actorii vicioși dispuși în interiorul lor, nu a amenințat supraviețuirea Americii – deși grupuri precum Al-Qaeda au subminat securitatea și interesele americane. Liderii americani au văzut însă în toate aceste situații provocări pentru ordinea internațională existentă.
Este posibil ca liderii americani din ultimele trei decenii să nu fi elaborat strategii sau să urmeze politici la fel de extreme pe care și-ar fi dorit-o cei mai belicoși dintre care fac un „München” din fiecare molehill. Dar au lucrat pentru a promova dominația americană – și dominația idealurilor americane strâns legate de o ordine mondială în mare parte condusă de SUA – mult mai mult decât ar avea fără impulsul neoconservator și atitudinile asociate.
Neoconservativismul nu este t mort. Pentru început, neoconii înșiși au rămas relevanți. Mulți neoconservatori, mai degrabă în legătură cu înființarea mai degrabă decât cu sfârșitul populist al mișcării conservatoare, l-au respins pe președintele Donald J. Trump în timpul campaniei din 2016 – reacționând la el și susținătorii săi, probabil, deoarece predecesorii lor au reacționat la noii stângaci. De atunci, au pierdut influența și credibilitatea în anumite sensuri, rămânând în același timp relevante și reabilitându-se în alte moduri. Pe de o parte, Proiectul pentru noul secol american, The Weekly Standard și Inițiativa de politică externă au închis magazinul. Pe de altă parte, neoconservatori precum Robert Kagan, Max Boot, Bret Stephens și actualul consilier american pentru securitate națională John Bolton – apărarea războiului din Irak, argumentarea pentru mai multe cheltuieli de apărare, legarea acțiunii militare de puterea și prestigiul american și încercarea intermitentă de a extrage Statele Unite din instituțiile internaționale pe care le-a ajutat la construirea și modelarea – continuă să apară în The New York Times și The Washington Post; CNN și MSNBC; Brookings Institute, American Enterprise Institute, Institutul pentru Studiul Războiului, Fundația pentru Apărarea Democrațiilor și Consiliul pentru Relații Externe; Atlantic, politica externă, afaceri externe și alte publicații.
În ciuda unor eșecuri spectaculoase, neoconservatorii au lăsat amprentele acelui impuls pe aproape toți liderii americani interesați de politica externă. Americanii, în general, par să fi acceptat în ultimele decenii că este necesar și de dorit să promovăm anumite interese și idealuri în străinătate, în timp ce proiectează puterea de a susține o ordine internațională existentă care nu poate supraviețui doar pe bucăți de hârtie. Ei cred că America – pentru toate luptele sale, acasă și în străinătate – nu este în declin. Ei cred că Statele Unite, pentru toate defectele sau defectele sale fundamentale, își păstrează promisiunea – o promisiune fundamental diferită de cea a altor națiuni sau state. Și, chiar și în mijlocul frustrărilor de astăzi, ei simt că Statele Unite nu ar trebui, nu trebuie și nu pot întoarce spatele lumii. În spatele credinței lor de durată în angajamentul american – militar sau altfel – încă mai au încredere în excepționalismul american.