Pe măsură ce Nasser a preluat controlul titular și efectiv, perspectivele Egiptului păreau strălucitoare. Un contract secret a fost semnat cu Cehoslovacia pentru materialul de război, iar Marea Britanie și Statele Unite au fost de acord să acorde 270 de milioane de dolari pentru finanțarea primei etape a proiectului Aswān High Dam. Dar pe 20 iulie 1956, secretarul de stat al SUA, John Foster Dulles, a anulat oferta SUA; a doua zi Marea Britanie a urmat exemplul. Cinci zile mai târziu, adresându-se unei întâlniri în masă la Alexandria, Nasser a anunțat naționalizarea Canalului Suez, promițând că taxele pe care Egiptul le-a încasat în cinci ani vor construi barajul. Atât Marea Britanie, cât și Franța aveau interese în canal și conspirau cu Israelul – ale cărui relații cu Egiptul deveniseră și mai tensionate după primul război arabo-israelian din 1948–49 – pentru a-l învinge pe Nasser și a recâștiga controlul canalului. Conform planului lor, pe 29 octombrie 1956, forțele israeliene au invadat Peninsula Sinai. Două zile mai târziu, avioanele franceze și britanice au atacat aeroporturile egiptene. Deși israelienii au ocupat Peninsula Sinai până la Sharm al-Shaykh și forțele aeriene egiptene au fost practic distruse, Nasser a ieșit din scurtul război cu prestigiu nediminuat în întreaga lume arabă. (Vezi Criza Suez.)
În Filosofia Revoluției, pe care a scris-o în 1954, Nasser a povestit despre „roluri eroice și glorioase care nu au găsit niciodată eroi care să le îndeplinească” și și-a prezentat aspirația de a fi liderul cei 55 de milioane de arabi, apoi cei 224 de milioane de africani, apoi cei 420 de milioane de adepți ai islamului. În 1958 Siria și Egiptul au format Republica Arabă Unită, pe care Nasser spera că va include cândva întreaga lume arabă. a continuat să fie cunoscută sub numele de Republica Arabă Unită până în 1971. Acest lucru a fost la fel de aproape ca Nasser a ajuns vreodată să-și realizeze visul tripartit.