După căderea Girondinilor, Montagnardii au fost lăsați să se ocupe de disperarea țării poziţie. Amenințată din interior de mișcarea pentru federalism și de războiul civil din Vandea din nord-vest și amenințată la frontiere de coaliția anti-franceză, Revoluția și-a mobilizat resursele pentru victorie. În jurnalul său, Robespierre a menționat că ceea ce era necesar era „une volonté une” („o singură voință”), iar această putere dictatorială avea să caracterizeze guvernul revoluționar. Organele sale esențiale fuseseră create și el s-a hotărât să le facă să funcționeze.
Din La Guillotine în 1793, de Hector Fleischmann, 1908
La 27 iulie 1793, Robespierre și-a luat locul în Comitetul pentru Siguranța Publică, care fusese înființat pentru prima dată în aprilie. În timp ce unii dintre colegii săi erau plecați în misiuni, iar alții erau preocupați de misiuni speciale, el s-a străduit să împiedice divizarea între revoluționari bazându-se pe societățile iacobine și pe comitetele de vigilență. De aici înainte acțiunile sale urmau să fie inseparabile de cele ale guvernului în ansamblu. În calitate de președinte al Clubului Jacobin și apoi al Convenției Naționale, el a denunțat schemele radicalilor parizieni cunoscuți sub numele de Enragés, care foloseau lipsa de alimente pentru a agita secțiunile de la Paris. Robespierre a răspuns manifestanților pe 5 septembrie promițând prețuri maxime pentru toate produsele alimentare și o miliție revoluționară pentru utilizare în interior împotriva contrarevoluționarilor și a acumulatorilor de cereale.
Pentru a crea o recrutare în masă, o dictatură economică și un total război, a cerut să intensifice domnia terorii. Dar s-a opus unor execuții inutile, protejându-i pe acei deputați care protestaseră împotriva arestării girondinilor și a surorii regelui. El a fost bolnav de masacrele condonate de reprezentanții în misiune (membri ai Convenției naționale trimise pentru a sparge opoziția din provincii) și a cerut revocarea lor pentru „dezonorarea Revoluției”.
Robespierre și-a dedicat raportul despre 5 Nivôse, anul II (25 decembrie 1793), pentru a justifica dictatura colectivă a Convenției naționale, centralizarea administrativă și epurarea autorităților locale. El a protestat împotriva diferitelor facțiuni care amenințau guvernul. Hébertists, Cordeliers și militanții populari au solicitat cu toții măsuri mai radicale și au încurajat descreștinarea și urmărirea penală a acumulatorilor de excese. 3, 1794), care prevedea distribuirea între săraci a bunurilor suspecților.
Reaparând la Clubul Jacobin după o lună de boală, Robespierre a denunțat r revoluționarul adical Jacques-René Hébert și adepții săi, care împreună cu unii agenți străini au fost executați în martie. Cei care doreau, ca Georges Danton, să oprească Regatul Terorii și războiul au atacat politicile Comitetului pentru Siguranța Publică cu o violență tot mai mare. Robespierre, deși încă ezitant, a condus Convenția Națională împotriva acestor așa-ziși indulgenți. Liderii dantonisti și deputații care au fost compromis în lichidarea Companiei franceze a Indiilor de Est au fost ghilotinați pe 16 Germinal (5 aprilie).
JE Bulloz
Un deist în stilul lui Jean-Jacques Rousseau , Robespierre a dezaprobat mișcarea anticreștină și „mascaradele” cultului rațiunii. Într-un raport la Convenția Națională din mai, el a afirmat existența lui Dumnezeu și nemurirea sufletului și s-a străduit să adune revoluționarii în jurul unui religia civică și cultul Ființei Supreme. Că a rămas extrem de popular este demonstrat de ovările publice pe care le-a primit după încercarea nereușită a lui Henri Admirat asupra vieții sale pe 3 Prairial (22 mai). Convenția Națională l-a ales președinte, pe 16 Prairial ( 4 iunie), printr-un vot de 216 din 220. În această calitate a condus festivalul Ființei Supreme („Etre suprême”) în Grădinile Tuileries pe 20 Prairial (8 iunie), care trebuia să ofere dușmanilor săi un alt armă împotriva lui.