Cadența, în muzică, finalizarea unei fraze, percepută ca o articulație ritmică sau melodică sau o schimbare armonică sau toate acestea; într-un sens mai larg, o cadență poate fi o delimitare a unei jumătăți de frază, a unei secțiuni de muzică sau a unei întregi mișcări.
Termenul derivă din latina cadere („a cădea”) și se referea inițial la coborârea treptată a părții tenorului, asociată cu finaluri formale în anumite tipuri de polifonie medievală târzie. O formulă cadențială tipică a acestei perioade este cadența Landini, așa-numită datorită apariției sale frecvente în muzica secolului al XIV-lea. compozitorul Francesco Landini – deși alți compozitori ai timpului au folosit și cadența.
Odată cu apariția armoniei tonale bazate pe acorduri și relații cheie în secolul al XVII-lea, cadența și-a asumat o importanță structurală mai mare, în special în domeniul homofonic. , sau muzică bazată pe acorduri, cu fraze regulate. Într-o astfel de muzică, cadența poate fi privită ca analogă cu rima la sfârșitul unei linii de versuri metrice. Patru tipuri principale de cadență armonică sunt identificate în practica obișnuită: de obicei acestea sunt numit autentic, ha cadențe lf, plagale și înșelătoare.
Într-o cadență autentică, o coardă care încorporează dominanta triada (pe baza celui de-al cincilea ton al scalei) este urmată de triada tonică (pe baza primului ton al scalei), V – I; armonia tonică vine la sfârșitul frazei. În cel mai puternic tip de cadență autentică, numită cadență perfectă, vocea superioară continuă treptat fie în sus de la tonul de conducere (gradul al șaptelea al scalei), fie în jos de la gradul al doilea la nota tonică, în timp ce vocea cea mai joasă trece de la dominantă nota în sus o a patra sau în jos o cincime la nota tonică. Alte aranjamente ale acestei formule armonice – de exemplu, cu tonul principal într-o parte interioară (de exemplu, vocea alto sau tenor în armonie în patru părți) – sunt considerate mai puțin perfecte, deoarece sunt percepute de ascultător ca fiind mai puțin finale.
Semicadența încheie fraza pe o coardă dominantă, care în muzica tonală nu sună finală; adică sintagma se termină cu tensiune armonică nerezolvată. Astfel, o jumătate de cadență implică de obicei că va urma o altă frază, care se termină cu o cadență autentică.
În cadența plagală triada subdominantă (IV) duce la tonic (I). Această cadență este de obicei o extensie la o cadență autentică, iar utilizarea sa cea mai caracteristică și formulată în Occident este cu aminul final (IV-I) la sfârșitul unui imn în bisericile creștine.
Un înșelător cadența începe cu V, ca o cadență autentică, cu excepția faptului că nu se termină pe tonic. Adesea triada construită pe gradul al șaselea (VI, submediantul) înlocuiește tonicul, cu care împarte două din cele trei tonuri ale sale. O cadență înșelătoare poate fi utilizată pentru a extinde o frază, pentru a suprapune o frază cu alta sau pentru a facilita o modulare bruscă la o cheie la distanță.
O cadență poate marca, de asemenea, începutul unei fraze sau secțiuni, pentru exemplu după un punct dominant al pedalei (în care nota dominantă este susținută sub schimbarea armoniilor). Când o frază se termină pe deplin în armonia dominantă și următoarea începe în tonic, muzica a încorporat structura cadențială ca dispozitiv articulativ. O astfel de tehnică este o variantă a formulei autentice.
În muzica monofonică (constând dintr-o singură linie de melodie), cum ar fi cântecul simplu, anumite formule melodice implică o cadență. Stilurile melodice ale unei culturi prescriu frecvent nota finală adecvată a unei melodii și modul de abordare a acesteia. Anumite tipare ritmice pot fi recunoscute ca indicatori de cadență, ca în unele muzici japoneze. Structura colotomică, utilizarea sistematică a instrumentelor prescrise la intervale ritmice fixe, poate semnaliza, de asemenea, cadența – de exemplu, în gamelanul indonezian – pe măsură ce modelul recunoscut se apropie de sfârșitul său.